Istoricul Sorin Mitu mi-a fost profesor la cursul de istoria modernă a mentalităților. Ca profesor am amintiri frumoase. Era modest la înfățișare și discret în expunere. Ne învăța o materie nouă studenților abia ieșiți din comunism. Cursurile nu erau spectaculoase; profesorul nu „spărgea ziduri” prin ideile exprimate, dar, prin ineditul subiectului, făcea expunerea interesantă. Molcom și blând, profesorul Sorin Mitu, în depoziția sa, vorbea frumos despre minoritățile din Transilvania, în special despre cea maghiară, și sublinia rolul alterității în acest spațiu ardelean al complementarității. Se zvonea în pauzele de la cursuri că soția lui Sorin Mitu ar fi de etnie maghiară, explicându-se în viziunea noastră de atunci, propensiunea sa față de trecutul acestei minorități tutelare în Transilvania înainte de 1918. Dar Sorin Mitu a intrat cu adevărat în atenția opiniei publice, a comunității academice și a presei de scandal cu lucrarea pedagogică ”Manual multifuncțional de istorie modernă a României”, în 1998. Numele lui a fost vehiculat cu ardoare în spațiul public ardelean ca un demitizator al istoriei românilor din Transilvania, sub influența unei fundații pentru o societate deschisă. Atunci a fost frecvent criticat în articolele din presa românească pentru un multiculturalism care, după critici, ar fi încurajat discriminarea pozitivă asupra românilor în trecutul istoric transilvan, pe modelul lui Lucian Boia. Un scandal istoriografic a explodat în anul 2000, când a apărut lucrarea ”Imagini europene și mentalități românești din Transilvania la începutul epocii modern”, iar odată cu publicarea manifestului „M-am săturat de România”, semnat de jurnalistul clujean Sabin Gherman în același an (acuzat de finanțări din partea unor ONG-uri străine), numele lui Mitu a fost intens mediatizat. Prin această carte, Mitu a căzut în mijlocul unui scandal public și a fost aspru criticat de presa românească pentru atitudinea sa istoriografică favorabilă unui trecut imaginar și idilic al elitelor superioare din Ardeal, care au ținut poporul român din Ardeal într-o situație tolerată, dar inechitabilă. Astăzi, dacă recitim această carte a lui Sorin Mitu, vom observa o lucrare destul de „cuminte”, în care, e adevărat, răzbate o propensiune către trecutul minorității maghiare, ocultându-se, uneori neprofesionist, situația grea ”tolerată” a românilor din Ardealul dominat de maghiari sau în vremea dualismului austro-ungar. Stilul lui Sorin Mitu era influențat de teme precum alteritatea, imaginarul și studiul mentalităților, propuse de școala franceză a Annales, dar adaptate la o Transilvanie în care stăpânirea unei minorități asupra românilor nu a fost idilică, ci cumplită și injustă din punct de vedere social‑economic, politic și moral.
Sorin Mitu, profesor universitar la Universitatea Babeș‑Bolyai din Cluj‑Napoca, rămâne totuși o figură marcantă în domeniul istoriei, cu o carieră academică și științifică impresionantă, deși nu mai are influența publică din preajma anului 2000. Născut la 2 aprilie 1965 în Arad, Mitu a demonstrat de‑a lungul anilor o dedicare profundă pentru studiul identității naționale și al imagologiei comparative, în special în ceea ce privește istoria românilor și maghiarilor din Transilvania. După absolvirea Liceului „Miron Constantinescu” în 1983, a urmat cursurile Universității Babeș‑Bolyai, obținând licența în istorie și terminând ca șef de promoție în 1989. Parcursul său profesional a început în 1990, când a fost angajat ca preparator la aceeași universitate, urcând treptat pe scara academică: asistent (1992), lector (1995), conferențiar (1998) și, în cele din urmă, profesor (2003). De asemenea, a ocupat funcții administrative importante, precum șef al Catedrei de Istorie Modernă între 2008 și 2011 și director al Departamentului de Istorie Modernă din 2011. Azi reformele lui Bolojan au dus la desființarea unor departamente și funcții. Pe parcursul carierei sale, profesorul Mitu a publicat 42 de volume, printre care ”Geneza identității naționale la românii ardeleni” (1997), care a adus o contribuție semnificativă la înțelegerea proceselor identitare din Transilvania. Alte lucrări notabile includ ”National Identity of Romanians in Transylvania” (2001) și ”Die ethnische Identität der siebenbürger Rumänen” (2003), fiecare explorând teme esențiale ale naționalismului și identității etnice. A fost asistentul profesorilor Camil Mureșanu, Liviu Maior și Nicolae Bocșan, fapt care l-a echilibrat în puseurile sale istoriografice. Este considerat un bun specialist în istoria Transilvaniei, imagologie comparată, minorități și studiul naționalismului. Din 2004 este conducător de doctorate la Facultatea de Istorie din Cluj.
Printre lucrările coordonate se numără ”Universul copilăriei la românii din Transilvania” (1850–1910), elaborată de Luminița Dumănescu, și ”Identitate și sensibilitate în izvoarele narative de limbă maghiară”, elaborată de Andrea Feher. A mai publicat și alte lucrări ”Building Identities in Transylvania. A Comparative Approach” (2014), ”Historia de Asia moderna” (2014), ”Identități moderne în Transilvania” (2016), ”Die Rumänen aus ungarischer Perspektive. Entstehung eines ethnischen Bildes” (2017) și ”Az én Erdélyem” (2017). La Editura Polirom a publicat volumele ”Transilvania mea. Istorii, mentalități, identități” (2006, 2013), care a iscat de asemenea un scandal de presă, ”Ungurii despre români. Nașterea unei imagini entice” (2014), ”De la Burebista la Iohannis. Istorii, analize, satire” (2017) și ”Enciclopedia imaginariilor din România” (coord., 2020). Unele dintre titluri nu-l exonerează de paradigma epocii privind empatia față de minoritățile regionale. În ultimii ani, istoricul s‑a „clasicizat” fără a mai crea perturbări publice istoriografice. Cartea ”Transilvania mea” a incitat publicul academic printr‑un naționalism regional, dar nu a mai primit replica academică și civică din partea unei istoriografii curente sau oficioase, fiind etichetată drept „provincială” și lipsită de universalism. Lucrările sale au fost recenzate elogios în reviste precum ”American Historical Review”, ”Slavic Review”, ”The Slavonic and East European Review”, ”Sehepunkte”, precum și în publicații românești: ”Dilema”, ”Observator”, ”Cultural” și ”Dilemateca”. În 1998, așa cum am explicat mai sus, a publicat manualul său de istorie care a provocat o dezbatere aprinsă în presa românească, azi considerată total futilă de unii, iar istoricul nu a avut dreptate în ochii unor medii academice de atunci. Manualul merită o reanalizare și o republicare conform criticii istorice pozitiviste, pentru a fi sustenabil în dezbaterea istoriografică fără părtiniri ideologice. Activitatea sa științifică nu s‑a limitat numai la publicarea de cărți: Mitu a semnat peste 100 de studii, articole, note și recenzii, iar volumele sale au fost recenzate favorabil în publicații internaționale de prestigiu. Contribuțiile lui Sorin Mitu au fost recunoscute prin numeroase distincții, printre care Premiul pentru excelență științifică al Universității Babeș‑Bolyai (2001), Premiul reprezentativității (2008) și Premiul „Nicolae Iorga” al Societății de Științe Istorice din România (2015), evidențiind impactul său semnificativ în mediul academic. Scrierile sale aduse la numitorul comun al ideologiei ”degresante” post-moderne pot fi considerate azi destul de conformiste.
Iubirile lui Avram Iancu au intrat însă în mitologia transilvană, iar Sorin Mitu s‑a aplecat asupra acestora. Paradoxal, cu acest capitol istoric al mentalităților despre „Crăișorul Munților”, Mitu a intrat în atenția publicului ca istoric autentic și serios al noului val istoriografic. Specializat în istoria mentalităților, a scris un interesant studiu intitulat „Dragostea și sentimentul național: despre iubitele unguroaice ale lui Avram Iancu”, apărut în volumul Imagini europene și mentalități românești din Transilvania la începutul epocii moderne (Ed. Presa Universitară Clujeană, 2000). În studiu, istoricul clujean analizează relațiile de dragoste interetnice. El consideră că generația de tineri studioși reprezentată de Avram Iancu, în prima jumătate a secolului XIX, ar fi fost prima care a trecut de barierele tradiționale și conservatoare și a acceptat iubiri, acte sexuale sau căsătorii cu femei de altă etnie, în special maghiare. O parte din acești lideri ai ideologiei naționaliste de la 1848 au avut apoi soții armene, slovace, germane sau maghiare. De exemplu, Ioan Budai Deleanu s‑a căsătorit cu o armeancă, George Barițiu cu o levantină, Vasile Pop cu o săsoaică, iar Vicențiu Babeș cu o vieneză. Desigur, exemplele pot continua, chiar cu Avram Iancu, care a avut succes la femei străine de neamul românesc. Inima lui Iancu nu a ascultat povețele lui Damaschin Bojincă din ”Antichitățile românilor” (1838), în care se spune că „afară se află adevărat român să ia muiere de alt neam”, iar Petru Maior scria în 1812 în ”Istoria pentru începutul românilor în Dacia” că „Și astăzi oamenii poporului românesc atâta se feresc de a se căsători cu muiere care nu sunt române… să și ia muiere de altă limbă”. Desigur, și religia ortodoxă sau greco‑catolică împiedica căsătoriile mixte. Situația era și inversă: există mărturii că o femeie de neam secuiesc nu s‑ar fi căsătorit cu un român „popor cucerit” (mărturie a unui francez din 1845). Românii, când se spovedeau la duhovnic, conform lui Petru Maior, spuneau că au păcătuit având relații sexuale cu o femeie de alt neam.
Pe Avram Iancu aceste considerente etnice în dragoste nu l‑au împiedicat. Majoritatea iubitelor sale au fost străine sau cu origini etnice mixte. Deși prietenilor săi din munți le spunea că iubește româncele și că frumoasele unguroaice clujene când era student nu îl impresionau, aceste declarații se contraziceau cu faptele. În acei ani, Iancu avea o iubită unguroaică, Vida Fani. Iubita locuia cu tatăl la Abrud, care era funcționar de mină. Se pare că cea mai dragă i‑a fost Hani Farkas, care era și foarte frumoasă; ea i‑a fost „înger păzitor”, conform lui Nicolae Hențiu, la Abrud, avertizându‑l pe Crăișor să fugă din oraș ca să nu cadă în mâinile lui Hatvani. Iancu a fugit cu calul său celebru de culoarea porumbului. Despărțirea de catolica Hani nu l‑a oprit pe Iancu să oprească la Epifania Șuluțiu, să îi dea un inel de aur și să o aștepte când se întoarce, cu promisiunea „vei fi mireasa mea”. Francisca, fiica preotului Tobias Amos, avea să afirme peste ani că ea l‑a salvat pe Iancu de la moarte în timpul încercuirii trupelor lui Hatvani la Abrud. E interesant cum frumoasele maghiare ale Abrudului au dorit să rămână în istorie ca prietene, iubite sau salvatoare ale Crăișorului. Sorin Mitu consideră această mulțime feminină o interpretare legendară și simbolică a comunității maghiare, care dorea în imaginarul colectiv relații bune cu liderul glorios al românilor. Totuși, iubirea față de Hani Farkas a intrat în legendă: Iancu i‑a dedicat poezii populare. Un celebru cântec studențesc ar fi fost, de fapt, creația lui Iancu, așa cum susțineau memorialiștii contemporani, deși Mitu, în urma cercetărilor sale, respinge această ipoteză susținută de Ștefan Pascu în cartea publicată în anul centenarului, 1972. Farkas Hani era rudă pe linie maternă cu viceprefectul Ioan Boieriu și primar al Abrudului. Peste ani, Farkas Hani s‑a căsătorit cu revoluționarul român Dimitrie Moldovan și, după 80 de ani, a donat bani pentru un cămin pentru studenți români la Universitatea Daciei Superioare, vis testamentar al lui Iancu, aflat lângă casa lui Bálint Rozália din Cluj, unde locuia Iancu.
Numeroși studenți în anii 1860–1880 cântau o melodie populară studențească care contemporanii o atribuiau lui Iancu, ce ar fi scris‑o pentru Hani Farkas: „Naltă i floarea și frumoasă / Și din trup e sănătoasă / Dar nu mi place / Știu de ce / Albă i fața rumenită / Și ochirea i e vrăjită… / Dar durere, nu i română / De nu mi place știu de ce”. Sorin Mitu a identificat publicarea poeziei cu titlul „Floarea” în „Foaie literară” în anul 1838, când Iancu avea doar 14 ani, iar Hani doar 4 ani. Mitu identifică autorul în maghiarul Györfy, care iubea folclorul românesc, și consideră că a publicat‑o în revista lui George Barițiu, care comenta despre poezie: „Compuitoriul, născut ungur, ce plăcere are asupra literaturii noastre.” Istoricul consideră că poezia lui Györfy este, de fapt, o prelucrare după un cântec popular românesc mai vechi. Astfel, Sorin Mitu nu este doar un cercetător prolific și un interlocutor valoros în comunitatea academică, ci și un mentor pentru mulți studenți, îndrumându‑i să exploreze și să înțeleagă complexitățile identităților istorice din România. Dedicarea sa față de educație și pasiunea pentru istorie îl fac o figură de referință în domeniu, deși nu deplin unanimă. Este un istoric de sinteză, cu accente post‑moderne, care însă nu a depășit pe deplin tautologia și tezismul epocii în care și‑a scris cărțile. Preocupat de detaliul mentalităților și al alterității, uneori a pierdut firul unui echilibru istoriografic, cedând unui subiectivism la modă care poate diminua în timp caracterul peren al lucrărilor sale. Sorin Mitu scrie istorie implicându-se prea personal în abordarea temei, deși o face cu metode noi și acribie.