La început, Luis (Sergi López) și fiul său în jur de 10 ani, Esteban (Bruno Núñez Arjona), chiar asta fac: o caută pe sora mai mare a celui din urmă, Mar, dispărută de cinci luni. O caută la un festival rave (techno, house, trance), în munții Marocului. Festivalul neohipiot este, după toate indiciile, unul neautorizat, improvizat, unde doar muzica contează. De la bun început, coloana sonoră excepțională, compusă de Kangding Ray, reprezintă chiar un element crucial în întreaga construcție atmosferică a filmului.
Dacă pentru Luis și Esteban, muzica electronică este doar un zgomot de fundal neglijabil, preocuparea lor fiind ambițioasa căutare, pentru festivalieri, muzica este salvarea eterică, deconectarea totală de la deșertăciunile lumii, este soundtrack-ul divin al escapismului , metafora miserupismului. Undele sonore vibrează iluzia feerică a unui plan transcendental, un regat al libertății depline. Pentru ei, prezența în deșert nu mai este o căutare, ci găsirea locului căutat. Locul în care timpul se oprește, locul în care grijile mundane se evaporă pe-ul potrivit.
Cel puțin, așa credeau până la un punct.
Joncțiunea cu substanțele psihoactive nu este o aluzie, este implicită și de la sine înțeleasă în acest mediu libertin, chestiune ce nu pare să-l deranjeze cătuși de puțin nici pe tatăl aflat în căutarea fiicei și nu este nici măcar percepută de copilul Esteban. Deși arată ca niște scăpătați, boschetari și invalizi pierde-vară (unul cu o tijă metalică în locul unui picior, altul cu un cârlig în locul unei mâini), participanții la festival se dovedesc a fi oameni cumsecade, chiar altruiști în cele ce urmează.
Totul se schimbă, foarte rapid, odată cu apariția Armatei. La radio se anunță un conflict militar major, cu implicații mondiale grave:războiul a izbucnit ieri seara. Aceste perturbații par însă îndepărtate, iar protagoniștii noștri nu vor să audă de niciun zgomot odios din partea umanității, nimic ce le-ar periclita filosofia Carpe Diem, în timp ce Luis și Esteban, pur și simplu, vor să o găsească pe Mar, nimic mai mult. Bineînțeles, armata anulează festivalul, evacuează din zonă toată gloata, dar un microbuz – și Luis cu Esteban după el – reușește să părăsească convoiul și să scape de sub controlul soldaților.
Foto: NEON / The Spec
Unde să meargă de aici? Unde altundeva dacă nu mai adânc în deșert, la un alt festival vehiculat în apropiere de Mauritania, la care s-ar putea afla și fiica pierdută a lui Luis.
Însă în scurt timp, căutarea se destramă. Se metamorfozează, de fapt, într-oO trezire șocantă în marele nimic, ce a șters orice urmă de speranță, orice cale de ieșire sau de întoarcere. Este o trezire halucinantă la realitate, cu un orizont difuz de evadare. Ce ar însemna, totuși,
Filmul uluitor de visceral – jucat cu o naturalețe dureroasă de actorii profesioniști și amatorieste o ilustrare a fatalității care planează asupra lumii și o expresie fără echivoc a alienării de perspectivele autodistrugătoare ale omenirii, în mod special din ziua de azi, când nimeni nu credea că ne mai poate paște un Război Mondial. Mai ieri ne legănam fără sens dar fericiți într-un club de bumți-bumți sau la un festival „al libertății”(și al consumerismului, dar cui pasă, dacă ne permitem?) , iar astăzi auzim de fricțiuni și amenințări iraționale, angoasante, între superputeri și conducători frustrați și furioși, auzim că sunt aruncate în tot mai multe locuri bombe, apar drone aducătoare de Iad pe Pământ.
Nu vrem nimic din toate astea. Ne-a fascinat doar zgomotul melodios al dronelor, atât. Nimeni nu caută drumul spre moartea sigură –ne transmite filmul lui Óliver Laxe.
Dar putem ocoli catastrofa?
Ce provocări ne rezervă
Există măcar acel festival al făgăduinței, tărâmul promis al escapismului absolut?Și merită căutarea?
Deși acțiunea se petrece în Maroc și titlul este arab, „Sirāt” a fost nominalizat la Oscar din partea Spaniei, în categoriaCel mai bun film internațional, plasat într-o competiție acerbă cu „It Was Just an Accident” , „The Secret Agent” și „Sentimental Value” . Merita pe deplin, dar nu a prins nominalizarea la categoria principală, precum ultimele două menționate. Merita o nominalizare și în noua categorie,, având în vedere că doar Sergi López și Bruno Núñez Arjona sunt actori, ceilalți sunt amatori, aflați la primul rol – un detaliu, de altfel, insesizabil. Coloana sonoră captivantă a luiKangding Ray este un argument în plus al valorii filmului( poate fi ascultată integral aici ) , dar tot în van, fără nominalizare. Surprinzător, „Sirāt” a obținut cu toate acestea două nominalizări, inclusiv laCel mai bun sunet , chiar dacă se așteaptă ca premiul să fie câștigat desau
Șansele la Premiile Oscar fiind astfel îngropate în nisipul „superior” al deșertului hollywoodian, nu-mi rămâne decât să menționez în treacăt că eu îl consider în continuare filmul anului 2025 și mai subliniez că, deoarece în ultimul timp am devenit mai precaut cu ștampila, anul trecut i-am dat 6,5 din 7, dar fac acum o excepție și reconsider punctajul. Totuși, „Sirāt” a nimeritcalea cea dreaptă.
Nota autorului:
Explicația notelor:
Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei1 stea – Prost2 stele – Slab3 stele – MEH… treacă-meargă4 stele – Destul de bun5 stele – Bun6 stele – Foarte bun7 stele – Capodoperă
Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”
Sursa: https://specialarad.ro/oscar-special-2026-sirat-desertaciunea-escapismului/