E seară, un bărbat (Ebrahim Azizi) conduce o mașină pe un drum slab iluminat, Lângă el se află nevasta însărcinată, pe bancheta din spate, fiica lor. La un moment dat, se aude bufnitura familiară multor șoferi. Mașina a lovit ceva, foarte probabil un câine. Momentul e procesat și el în mod familiar, o variantă a discursului mai tuturor celor care ajung în situația dată: nu l-am văzut, a sărit pe neașteptate, era prea mic, a apărut brusc, nu am văzut bine. Nu a fost vina mea. A fost un simplu accident.
Fetița, în inocența ei de copil, e cea mai marcată, dar familia își continuă drumul. Urmează însă o altă problemă neașteptată: mașina se strică, poate în urma impactului, refuză să repornească. Angajații unui atelier din apropiere se oferă să ajute la repararea ei. În timp ce unul dintre bărbați își caută uneltele, celălalt, Vahid (Vahid Mobassari) începe să se poarte straniu. Îl urmărește din ce în ce mai panicat pe șofer, care poartă proteză la un picior, proteză care emite un sunet caracteristic la fiecare pas. Acțiunile lui Vahid par atât de ciudate și de iraționale, încât spectatorul, care a avut timp să se atașeze de familia din mașină, începe să-l bănuiască de ce e mai rău.
Filmul „Un simplu accident” , al regizorului iranian Jafar Panahi, dublu nominalizat la Oscar , în categoria film străin și pentru scenariu, va încerca să exploreze acest rău din toate unghiurile posibile, sondând cele mai întunecate adâncimi ale sufletului uman. Aflăm că bărbatul cu proteză, pe numele său Eghbal, este posibil să fi fost torționar în închisoarea în care a fost torturat Vahid, alături de numeroși alți opozanți ai regimului din Iran . Vahid îl răpește pe Eghbal, dar, după o primă tentativă de a-l îngropa de viu în deșert, îi cresc îndoielile: dacă totuși se înșală? E unul dintre primele momente, revelatorii, a ceea ce este fundamental un proces de conștiință transformat în act cinematografic. În logica regimului, cunoscut pentru procesele sale sumare și expeditive care sunt urmate frecvent de condamnări la moarte, Eghbal ar fi sortit pierii. Vahid este însă hotărât să afle adevărul, și pornește să-și caute camarazii din închisoare, în dorința de a confirma identitatea presupusului torționar. Urmează un road trip stupefiant, cu elemente de comedie extrem de neagră.
Foto: Neon
Prin intermedierea unui prieten comun care lucrează într-o librărie, Vahid o găsește pe Shiva (Mariam Afshari), care a fost încarcerată în aceeași închisoare. Shiva lucrează ca fotograf, și tocmai făcea poze de nuntă unui cuplu, compus din Goli (Hadis Pakbaten) și Ali (Majid Panahi). Shiva refuză, la început, să încerce să-l identifice pe Eghbal, apoi, când încearcă, rămâne și ea îndoită. Îndoită este și Goli, despre care aflăm că a fost, la rândul ei, în închisoare alături de Vahid și Shiva. Problema tuturor este că încătușați, bătuți și de cele mai multe ori cu ochii acoperiți, nu-l văzuseră niciodată bine pe torționarul din închisoare, și încearcă să-l recunoască după voce și sunetul emis de proteză. Cel mai convins de identitatea sa este fostul partener al Shivei, Hamid (Mohammad Ali Elyasmehr), care îl recunoaște pipăindu-i piciorul. E simptomatic că nimeni nu l-a văzut cum trebuie, nimeni nu poate fi, până la urmă, foarte sigur de nimic. Puterea diabolică a regimului stă și în distrugerea reperelor de orice fel, fizice și morale, de instaurarea unei frici și suspiciuni generalizate în care decizii nejustificate și crude sunt lege, atât timp cât vin din partea aparatului de stat.
„Un simplu accident” a devenit, în cursul ultimelor zile, probabil cel mai esențial film dintre nominalizările la Oscar de anul acesta: o explicație detaliată despre cum bombele abătute asupra Teheranului nu vor rezolva nimic. Oamenii aflați la conducere nu sunt importanți atât timp cât sistemul supraviețuiește și se regenerează constant.
Filmul reușește însă, în același timp, în mod aproape miraculos, să afirme și faptul că oamenii și omenia sunt cele mai importante.
Într-un stat atotputernic și malefic există încă femei și bărbați care încearcă să raționeze, să se ghideze după repere morale, să facă ceea ce simt și cred că e bine. Călătoria în dubița lui Vahid, în care Eghbal e legat fedeleș sub banchetă, e o coborâre în iad, dar și o călătorie inițiatică, în care personajele își cristalizează crezul, crez care va fi distilat pe finalul filmului într-o scenă de dialog, între Shiva și Eghbal, absolut răvășitoare. Shiva i se adresează lui Eghbal, dar în același timp negociază cu diavolul, pe cântar e sufletul ei. În condițiile în care nimeni nu ți-ar reproșa răzbunarea, devine de-a dreptul șocant să alegi să nu te răzbuni. Nu să ierți, pentru-că există lucruri care sunt imposibil de iertat, dar să alegi să nu-i faci rău dușmanului tău chiar și în pofida faptului că nu-l poți ierta.
Foto: Neon
Nu i s-au reproșat multe filmului lui Panahi, dar unii au considerat că o parte din scene nu sunt foarte credibile – de exemplu faptul că foștii deținuți o ajută pe nevasta lui Eghbal când i se face rău și trebuie dusă la spital să nască, ajungând până la a mitui cadre medicale (din altă scenă aflăm că poliția iraniană ia mită și cu cardul) și a cumpăra dulciuri tradiționale după nașterea copilului. E de ajuns însă să citești o conversație cu Mehdi Mahmoudian, co-scenarist al filmului (pe care Panahi l-a cunoscut în închisoare) ca să îți dai seama că în una dintre cele mai represive țării din lume există oameni care pot trece prin iad fără ca fibra lor morală să fie mistuită de el. Personajele și poveștile din film sunt o distilare a unor evenimente reale, inclusiv premisa inițiala a filmului, vizita accidentală a lui Eghbal în garajul lui Vahid: Mahmoudian și-a recunoscut propriul torționar în condiții similare, pe baza unui handicap la o mână. (În realitate, situația a evoluat mai puțin dramatic: după ce inițial bărbatul a plecat speriat, a doua zi a revenit să-și ceară scuze. Nu-și făcuse decât datoria la locul de muncă.)
Faptul că o mare parte din acțiune este centrată pe dubița lui Vahid poate părea un artificiu intenționat, dar a fost dictată, ca multe dintre soluțiile ingenioase din filmele recente ale lui Panahi, de faptul că peliculele sale sunt filmate semi-clandestin. Recunoașterea internațională l-a protejat într-o anumită măsură pe regizor: deși nu l-a scăpat de lungi perioade de detenție, el a reușit totuși să-și regizeze și să-și distribuie internațional filmele. A intrat aici în acțiune unul dintre multele mecanisme sinistre ale regimului: cum să fie ei acuzați de represiune atunci când Panahi poate să ia un Palme d’Or chiar sub nasul lor. Puțin închis și torturat între filme, dar acestea sunt detalii.
Foto: Neon / IMDb
„Un simplu accident” este o experiență cinematografică terifiantă, necesară, cathartică. Te lasă buimac, cu un gol în stomac. Dar undeva, dincolo de teroare, supraviețuiește, în mod implauzibil dar imposibil de ignorat, o mică speranță: poate vom prinde și noi ziua în care se poate trăi nu în Iranul gărzilor revoluționare, și nici în Iranul visat de Trump și Netanyahu, ci în Iranul lui Vahid, al Shivei, al lui Mehdi Mahmoudian, al lui Jafar Panahi.
Nota autorului:
Explicația notelor:
Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei1 stea – Prost2 stele – Slab3 stele – MEH… treacă-meargă4 stele – Destul de bun5 stele – Bun6 stele – Foarte bun7 stele – Capodoperă
Citește și:
Sursa: https://specialarad.ro/oscar-special-2026-un-simplu-accident-iran-paralel/