Încă o experientă de coșmar trăită de o persoană într-o secție a Spitalului Județean, la Pediatrie. Femeia, care ne-a rugat să-i păstrăm anonimatul, povestește cum a stat câteva zile în spital cu copilul ei. Femeia admite că personalul medical s-a ocupat exemplar de copil, dar în ceea ce o privește pe ea, ca mamă de asemenea bolnavă și nevoită să alăpteze, “lucrurile nu au stat la fel”. Pe toată durata internării, femeia a stat pe un scaun.A decis să părăsească spitalul nu pentru că s-a însănătoșit, ci pentru că efectiv nu mai putea suporta condițiile. Era la capătul puterilor.
Acum are o fobie de tot ce înseamnă spitale sau act medical.Iată povestea femeii, exact așa cum ne-a descris-o:
“Vă scriu pentru a vă relata, în mod exact și cronologic, experiența mea ca pacient într-un spital din Arad, așa cum s-a desfășurat în realitate.
Am ajuns la spital în data de 24 decembrie, cu ambulanța, împreună cu copilul meu. Ulterior, copilul a fost diagnosticat pozitiv cu gripă. Precizez de la început un aspect important: personalul medical care s-a ocupat de copil s-a purtat corect și l-a tratat bine. Consider esențial să menționez acest lucru onest.
În ceea ce mă privește pe mine, situația a fost complet diferită.
În data de 25 decembrie, în jurul orei 13:00, am fost mutată de pe pat pe un scaun, în condițiile în care alăptam. Din acel moment și până în dimineața zilei de 28 decembrie, am fost nevoită să stau exclusiv pe un scaun, fără a mi se oferi un pat sau o alternativă reală.
Menționez un detaliu extrem de important: Salonul 4 era gol încă de vineri noaptea, însă, cu toate acestea, eu am rămas pe scaun.
Am stat astfel aproape trei zile întregi și 3 nopți dormind si stand pe un scaun într-o stare de epuizare fizică și psihică severă. În salon erau haine umede, spălate, puse la uscat, iar aerul devenise foarte greu de respirat. Mediul era sufocant, iar eu, stând pe scaun, alăptând și fiind deja slăbită, am ajuns la limita rezistenței.
Sâmbătă seara, ajunsă într-o stare de disperare, am plâns și am rugat insistent asistentele și medicul de gardă să mi se ofere un pat sau o soluție. Răspunsul primit a fost:„Așteaptă până mâine dimineață.”
Nu s-a ținut cont de starea mea, de faptul că alăptam, că eram epuizată și că efectiv nu mai rezistam. Nu am primit empatie, sprijin sau explicații reale.
În dimineața zilei de 28 decembrie, din cauza epuizării extreme, am ieșit din spital pe semnătură. Am plecat nu pentru că situația era rezolvată, ci pentru că nu mai puteam fizic și psihic să continui în aceste condiții.
Ulterior, am făcut sesizări către Direcția de Sănătate Publică și către Ministerul Sănătății. Răspunsurile primite nu analizează situația concretă descrisă mai sus, ci pasează responsabilitatea, menționând că spitalul se află în subordinea Consiliului.
Cel mai grav este că și în prezent trăiesc un șoc. Această experiență mi-a provocat o traumă reală, cu stări de anxietate, epuizare și teamă profundă față de spitale. Nu este doar o amintire neplăcută, ci o experiență care continuă să mă afecteze.
Am ales să vă scriu pentru ca această realitate să fie cunoscută public. Nu pentru a denigra, ci pentru ca oamenii să știe ce poate trăi un pacient și pentru ca astfel de situații să nu se mai repete”.