14:26, 27 august 2017
Paradoxal – pare a fi blazonul identitar, spus într-un cuvânt, al omului de cultură şi de artă Eugen Mihăescu. De cultură şi de artă, pentru că după ce face de o viaţă întreagă artă vizuală, şi în România, şi la Lausanne, Paris, New York etc., s-a apucat de nişte ani şi de literatură, iar cărţile lui, deocamdată trei, ca şi creaţiile sale grafice, oricât ar vrea unii, au viitor şi valoare artistică asigurate.
Dar de ce paradoxal. Din multe motive (şi cine-i citeşte cărţile, află). Cel mai nou: susţinerea că Eugen Mihăescu (nu poţi spune doar “artistul plastic” sau “graficianul”) a împlinit zilele trecute 80 de ani este un paradox. Iar paradoxul, ne învaţă dicţionarele, înseamnă “un enunţ contradictoriu şi în acelaşi timp demonstrabil”. Sau, “opinie (de obicei absurdă ) contrară adevărului îndeobşte acceptat”. Neted spus, vorba lui Eminescu, Eugen Mihăescu are, după acte, zisa vârstă, în faţa căreia depunem toată preţuirea şi tot respectul cuvenite, dar tinereţea şi energia fără istov ale acestei personalităţi pe cât de deschisă şi prietenoasă, pe atât de imprevizibilă sau mai greu deductibilă (pentru unii) nu iau în seamă convenţiile de hârţoage ale actelor de primărie şi calendarelor.
Este unul dintre primii – şi doar cei câţiva – români vestiţi azi în lume (nu dau aici alte nume, din prudenţă) cu care avem privilegiul să le fim contemporani, chiar dacă ei au îndreptăţirea să ne dojenească (ori să se amărască doar în sinea lor) pentru că nu-i preţuim aşa cum ar fi drept şi frumos. Aşa ne purtăm cu Eugen Mihăescu, după cum aşa ne purtăm şi cu celălalt mare Eugen al culturii româneşti de astăzi (şi de totdeauna), Eugen Doga, care a păşit şi el, de curând, pragul aceleeasi vârste a împlinirii şi care a fost omagiat, aşa cum se cuvine, măcar în Capitală Marii Uniri, Alba Iulia…
Eugen Mihăescu îşi urmează în felul lui cărarea-n codru (şi prin atâtea jungle), adică trecând nonşalant , cu o politete cuceritoare sau cu o violenţă (de obicei benignă) cât se poate de justificată şi oportună, şi peste veşnica şi pretutindenara prostie cotidiană, şi peste ideologiile vremelnic dominante, şi peste excesele de autoritate ale puterrnicilor efemeri ai zilei, şi peste vicleniile şi marlaniiie feluriţilor confraţi, ceea ce nu înseamnă că e un cinic şi un infatuat care şi-ar dispreţui îngreţoşat semenii din lumea în care-şi duce viaţă.
Deşi… Bunăoară, ştim noi ce patrimoniu artistic lasă românilor (de fapt tuturora) Eugen Mihaescu , asta ca să parafrazăm spusa lui Brâncuşi… Avem noi măcar o broşurică, un albumas despre ce a pictat sau desenat acest artist care a expus într-o duzină de capitale mondiale ale artelor şi s-a consacrat în America din imigraţie direct în clădirea şi în paginile lui “The New York Times” pentru care a lucrat ani de zile, dar şi la alte publicaţii-vedetă ale lumii? Paradoxal (încă o dată), nu avem, penca nu există, nici o tipariturica, oricât de obscură şi de uz intern măcar, cu pretenţii sau intenţii de oarce sinteza despre acest (să zicem iar măcar) membru de onoare al Academiei Române. Mai e vreme…Alta: “ s-a sesizat” cineva în România că Eugen Mihăescu a împlinit o vârstă, totuşi, suficient de aniversabila? Cum de nu, ziaristul Victor Roncea, singurul, după ştiinţa mea, care a consemnat public faptul… Vorba unui personaj de-al lui Cehov: “Urât mai trăiţi, domnilor”.
Numai că viaţă acestui creator de frumos şi de simboluri merge în alt film, cel care trebuie: mereu freamăt, căutare, întrebări, variante, răspunsuri şi soluţii surprinzătoare şi chiar năstruşnice, dar niciodată înafara mantinelelor realităţii. Este “Rebel”, cum i se cheamă o carte autobiografică, dar un rebel cu picioarele pe pământ şi doar cu capul în visuri (atunci când e cazul, de bună seama, nu tot timpul). Căci, se destăinuie autorul în numita carte, “Colajul filmului vieţii mele îmi pare suprarealist. Pare un vis şi totuşi nu-i…”.
Iar dacă l-ar întreba cineva ce a făcut în regimul comunist, apoi în capitalismul european şi cel american, şi în capitalismul românesc de azi, Eugen Mihăescu ar putea răspunde cu sinceritatea şi candoarea bine temperate cu care i-a replicat cardinalul de Seynes unuia care-l iscodea parşiv ce a făcut în timpul Revoluţiei Franceze: “Eu? Am trăit!” La mulţi ani, incomparabilă personalitate! (MagnaNews.ro)